S-a întâmplat în 30 august 1950: A murit Alexandru Lapedatu, istoric si om politic român, membru al Academiei Române (n. 1876).
Născut în Transilvania, cu studii începute în capitala Moldovei şi finalizate apoi la Bucureşti, Alexandru Lapedatu, s-a remarcat în perioada interbelică ca unul dintre istoricii reprezentativi ai României.
Studiile sale ce se disting prin forma literară îngrijită şi prin documentaţia vastă şi de multe ori inedită, au contribuit decisiv la orientarea şi conturarea istoriografiei României reîntregite.Alexandru I. Lapedatu (născut la 14 septembrie 1876 în Cernatul Săcelelor şi decedat la. 30 august 1950 la Închisoarea Sighet) a fost Ministrul Cultelor și Artelor în șase guverne și Ministru de Stat al României în patru guverne, președinte al Senatului României, membru şi preşedinte al Academiei Române, precum şi secretarul său general.Alexandru I. Lapedatu a fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, doctor al Universității din Bruxelles, poet, prozator și jurnalist român transilvănean și profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov. Alexandru I. Lapedatu a avut un frate geamăn, Ion I. Lapedatu, economist, politician și Guvernator al Băncii Naționale a României.Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate, mama lor a primit un modest ajutor social de la municipalitatea Brașov și a fost sprijinită de familie Alexandru I. Lapedatu s-a înscris la școala primară din Săcele în 1883; apoi la Brașov și din 1888 la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui.
A obținut diploma de bacalaureat la Colegiul Central din Iași. A studiat la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, absolvind în 1904 și obținând licența în geografie și istorie în 1910 cu calificativul „magna cum laude”.
Și-a finanțat studiile dând meditații și exersând diferite funcții la ziarul „România Jună” (1899) sau profesor de limba română la Colegiul Francez și la Colegiul Lolliot (1901-1903). Alexandru I. Lapedatu a început să publice studii de istorie națională încă din facultate, obținând premiul Fundației Universitare Carol I pentru lucrările asupra domnitorilor Radu cel Frumos și Vlad-Vodă Călugărul, fiind laureatul Universății și câștigătorul importantului premiu „Hillel” pentru lucrarea „Istoria breslelor la români”.
La absolvirea facultății, Alexandru I. Lapedatu a fost chemat ca funcționar la Biblioteca Academiei Române (secția manuscriselor) unde a lucrat între 1903 și 1908. In 1904 a fost desemnat ca secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind membru pe 12 august 1919 și președinte al secțiunii pentru Transilvania (1921 – 1941).
El a fost ales Președinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pe 15 octombrie 1941, exersând această funcție până la dizolvarea Comisiunii de către regimul comunist în 1948.Alexandru I. Lapedatu a fost activ în numeroase comisii și asociații.
A fost numit secretar al Comisiei Istorice Române în 1909 și a devenit membru între 1911-1919, fiind re-confirmat prin decretul regal din 1924.A fost secretarul Comitetului Asociației „Steaua” înființată de Spiru Haret A fost ales în asociația „Arta Românească” în 1909; a fost membru activ al Societății Regale Române de Geografie (1915); a fost ales membru onorific al Societății Numismatice Române (1920), a asigurat președinția Comisiunii pentru reforma organizării muzeelor din Transilvania (1921) și a Comisiunii instituite pentru organizarea arhivelor din Transilvania; a fost numit membru al Comisiunii pentru naționalizarea numelor de localități din Transilvania, Banat și părțile ungurești și al Comisiunii pentru verificarea lucrărilor de valoare a bunurilor publice ale fostei monarhii austro-ungare (1922) etc.
În 1919, când Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria a înființat la Cluj prima Universitate românească din Ardeal, el a fost numit pe 23 august 1919 profesor de istoria veche a românilor, fiind confirmat prin decret regal pe 28 ianuarie 1920 şi a exersat această funcție până în 1938.
A fost ales decan (1921-1922) și vice-decan (1922-1923) al Facultății de Litere și Filosofie și a fost co-fondator, împreună cu colegul său Ioan Lupaș, al Institutului Național de Istorie din Cluj, azi Institutul de Istorie „Gheorghe Barițiu” al Academiei Române. E
l a fost co-directorul insitutului (1920-1938), apoi directorul său onorific (1943-1945). Alexandru I. Lapedatu a fost director general al Arhivelor Statului Român (30 martie 1923 – 24 martie 1924).
În 1910, a fost ales membru correspondent iar în 1918 membru activ al Academiei Române,Secția Istorică. A fost ales vicepreședinte (1934-1935, 1938-1939), apoi președinte al Academiei Române (3 iunie 1935-31 mai 1938), iar la sfârșitul mandatului a fost ales Secretar General (30 mai 1939-12 august 1948). Alexandru I. Lapedatu a fost unul din cei 113 membri ai Academiei Române epurați prin Decretul Nr. 76 din 8 iunie 1948 al regimului communist.
Adunarea Generală a Academiei Române l-a repus în drepturi pe 3 iunie 1990. În 1917, armatele Triplei Allianțe au ocupat Bucureștiul și au început să avanseze către Iași. Guvernul României, refugiat la Iași, a decis să evacueze Tezaurul de Stat în Rusia. Evacuarea a avut loc în două etape. Alexandru I. Lapedatu a fost delegat să acompanieze al doilea transport care includea și bunuri culturale. El a plecat de la Iași către Moscova pe 28 iulie 1917, unde a rămas până pe 19 decembrie 1917, asistând la luarea în stăpânire a orașului de către revoluția bolșevică.
Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al delegației române la Conferința de pace de la Paris (1919), participând la negocieri în trei rânduri: decembrie 1918 – iunie 1919, întorcându-se în țară după ce asistase la ceremonia semnării Tratatului de la Versailles; din nou în iulie – august 1919 luând parte la faza incipientă a negocierilor privind Basarabia; și în fine decembrie 1919 – martie 1920, contribuind la negocierule cu Ungaria concluzionate prin Tratatul de la Trianon. Alexandru I. Lapedatu a participat încă din anii de liceu la mișcările de protest ale românilor contra opresiunii naționale, cum ar fi demonstrațiile de solidaritate cu memorandiștii care au avut loc la Iași.
În timpul studiilor universitare, el a devenit un mebru activ al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor.La începutul războiului mondial a fost numit, la București, secretarul Comitetului de ajutorare a refugiaților din Transilvania, Banat și Bucovina (1914-1916). În ianuarie 1918, la Odesa, el a fost co-fondator al Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria, care apoi l-a ales președinte, s-a mutat la Iasi și a devenit o platformă politică aducând contribuții substanțiale în prepararea României pentru viitoarele negocieri de pace la încheierea primului război mondial.
În 1920, Alexandru I. Lapedatu a fost numit membru al Comisiei de Încoronare însărcinată cu organizarea festivităților care l-au consacrat pe Ferdinand I ca rege al tuturor românilor, încheind formal procesul politic al Marii Uniri.
În 1927, la moartea regelui Ferdinand I, el a fost membru în delegația Senatului la stabilirea Regenței, acompaniind-o la depunerea jurământului în fața camerelor reunite ale Parlamentului. A devenit membru al Partidului Național Liberal în 1920, fiind ales membru al Comitetului Central și al Delegației Permanente. Ca profesor al noii universități de la Cluj, Alexandru I. Lapedatu a fost primul Senator ales să o reprezinte în Senatul României (1919-1920). În 1936, a devenit senator de drept și a fost ales Președinte al Senatului României între 16 noiembrie 1936 – 20 martie 1937.
După demiterea regimului absolutist, el a fost ales în Camera Deputaților pentru ultima data, obținând unul din rarisimele mandate care nu au revenit comuniștilor și aliaților lor în alegerile puternic distorsionate sub presiunea sovietică (1946 -1947). Alexandru I. Lapedatu a fost Ministru al Artelor și Cultelor în șase guverne; pe 9 iunie 1936, fiind Ministru de Stat, el a preluat și responsibilitatea pentru Departamentul Cultelor și Artelor ca și pentru Sub-secretariatul minorităților de sub egida Președinției Consiliului de Mininștri, iar între 4-6 iunie 1927, el a fost, în plus față de mandatul său, Ministru ad-interim al Muncii, Cooperării și Asigurărilor Sociale.
A fost Ministru de Stat în patru guverne. Ca Ministru de Stat pentru Ardeal în guvernul I.G. Duca, el a fost unul din co-semnatarii Jurnalului Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1927 care a scos în afara legii grupul fascist „Garda de Fier”.După 23 august 1944, Alexandru I. Lapedatu a preluat inițiațiva pentru Partidul National Liberal – Brătianu în Transilvania Alexandru I. Lapedatu a format în câteva circumscripții din Transilvania un cartel electoral cu Partidul Țărănesc, obținând o modestă și efemeră victorie electorală în alegerile din 19 noiembrie 1946, în care, în ciuda intensei presiuni și falsificării buletinelor de vot de Blocul Partidelor Democrate dominat de comuniști, doi candidați liberali au fost declarați aleși: Alexandru I. Lapedatu la Cluj și Vasile Netea la Satu Mare.
El recunoaște însă repede că represiunea comunistă se va impune inevitabil, dar își păstrează speranța: în denunțul înregistrat la Securitate pe 30 septembrie 1949 se raportează că Alexandru I. Lapedatu „crede în viitorul neamului și în capitularea Rusiei și a comunismului”.
Alexandru I. Lapedatu s-a angajat în lupta politică pentru unitatea națională a românilor încă din 1918, ca președinte al Comitetului national al românilor refugiați din Austro-Ungaria format la Odesa pe 21 ianuarie 1918, apoi mutat la Iași.
Comitetul s-a anagajat în lupta pentru unitatea politică a tuturor românilor intenționând și să-I reprezinte în Asociația Naționalităților stabilită de Thomas G. Masaryk la Kiev.
Ca președinte al acestui Comitet, Alexandru I. Lapedatu a intrat în contact cu personalitățile politice de frunte ale României și, mulțumită sprijinului ambasadorului Franței, Contele de Saint-Aulaire, cu reprezentanții Triplei Antente.Pe 6 / 19 octombrie, Comitetul a emis o Declarație contestând manifestul Împăratului Carol I al Austriei care proclama federalizarea imperiului; declarația, distribuită tuturor actorilor vieții politice din Iași, inclusiv regelui Ferdinand I, cerea unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de români. Martor al instalării Misiunii Germane la Iași ca o consecință a Tratatului de la București (1918), Alexandru I. Lapedatu a publicat articolul „Chestiunea transilvană” în „Neamul Românesc” afirmând că problema românilor își va găsi soluția când problema tuturor naționalităților ca fi luată în considerare la tratativele de pace la sfârșitul războiului care va avea loc în viitorul apropiat.
În scrisoarea sa din 28 iunie 1918 adresată lui Ion I.C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, Alexandru I. Lapedatu subliniază nevoia urgentă a unui document concis conținâmd poziția pe care trebuie să o adopte România în evoluțiile politice din viitorul apropiat cu privire la 1) situația geografică, etnică, socială, culturală și politică a românilor din Austro-Ungaria; 2) evoluția relațiilor între români și unguri; 3) de-naționalizarea practicată în Transilvania și Bucovina; ca și 4) necesitatea dezmembrării monarchiei austro-ungare ca premiză necesară pentru reconstrucția postbelică a unor state naționale.
Recunoscându-i-se competența în materie, Alexandru I. Lapedatu a fost numit între 1919 și 1922 ca expert în delegația română la Conferința de pace de la Paris (1918); documentele pe care le-a redactat au fost supuse Conferinței și au fost utilizate de delegația română ca bază pentru negocieri. Alexandru I. Lapedatu a desfăşurat activități culturale în diferite asociații și fundații, cum ar fi Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA)] care l-a proclamat membru de onoare în 1924) și l-a ales membru activ în secția demografică și etnopolitică. Alexandru I. Lapedatu a avut convingerea că promovarea dezvoltării culturale este o misiune esențială a Statului și a națiunii și a propus și implementat măsuri culturale pentru prestigiul tuturor orașelor din țară și pentru prestigiul cultural și artistic al României întregite. Alexandru I. Lapedatu a formulat principiile conservării și restaurării monumetelor încă din 1911. Sub președinția sa, Secția pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice a executat între 1929-1948 peste 240 de proiecte de conservare și restaurare a patrimoniului românesc.
Ca Ministru al Cultelor și Artelor pentru aproape șapte ani, el a condus o intensă activitate în numeroase domenii deosebit de importante. În 1950, regimul comunist a anulat pensia lui Alexandru I. Lapedatu, lăsându-l fără nici un venit. El a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 în grupul „demnitarilor”.
A murit pe 30 august 1950 în închisoarea din Sighetu Marmatiei și a fost îngropat în groapa comună fără semn pe mormânt.Cenotaful său se află în cimitirul „Groaveri” din Brașov.Alexandru I. Lapedatu s-a căsătorit cu Victoria Pană (1878-1965) pe 1 iunie 1911; pentru ea era a doua căsătorie și avea doi copii din prima căsătorie, pe Mircea și Maria Lipăneanu. Ei au avut o fiică, Ana Victoria, zisă Mica (1914-1999). Alexandru I. Lapedatu a avut o viaţă cât pentru trei generaţii.Păcat că ne aducem aminte destul de rar de oamenii ce au făurit istoria!…
Surse:
https://www.e-cultura.info/alexandru-lapedatu/
https://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr20/carte3.html
http://mcubrasov.ro/…/40-bra%C5%9Foveni-din-elita-rom…
https://romaniabreakingnews.ro/alexandru-lapedatu-omul…/
http://www.memorialsighet.ro/alexandru-lapedatu/
Dacă îți place să fii bine informat, te așteptăm în cea mai mare și activă comunitate online din Săcele pe pagina Saceleanul.ro și pe grupul Orașul Săcele.
