Florentina Tituleac are trei ani de Jurnalism la Iași, și aproape tot atâția de scris la Opinia studențească. Ulterior s-a orientat către un alt domeniu: învățământul. Acum este învățătoare în Gârcini și încearcă în fiecare zi să-i învețe pe copii că lumea este mult mai mare decât comunitatea în care trăiesc.
Într-o serie de materiale scrise din prisma experienței personale, Florentina Tituleac face o radiografie a ceea ce înseamnă în acest moment școala online într-o zonă cu oameni săraci, fără dotări tehnice, fără semnal de internet, dar cu o dorință extraordinară de a face carte.
”Mi-am dorit foarte mult să ne întoarcem la școală. În martie, când s-au suspendat cursurile, am așteptat cu nerăbdare trecerea celor 14 zile pentru a mă revedea cu elevii mei.
Am crezut până în ultima clipă că voi reuși să-i învăț tot alfabetul în clasa I. Nu a fost să fie, așa că m-am apucat de proiectat lecții online pentru copiii dintr-o comunitate în care nu există semnal la telefonul mobil.
Am avut două grupuri, pe Facebook și pe Whatsapp, unde am trimis sugestii de activități cât am fost în carantină, m-am înregistrat citind povești și am căutat pe internet cea mai ușoară rețetă de făcut plastilină acasă. Primeam trei-patru fotografii pe zi de la elevi cu ceea ce au mai lucrat, alături de întrebarea „doamna, dar când ne întoarcem la școală?
De fiecare dată când primesc câte un mail, sper să nu găsesc în el anunțul că intrăm în scenariul roșu. Din martie și până în iunie, cât am fost online, m-am străduit alături de părinți să creez contexte de învățare pentru elevii mei care nu au smarpthone-uri, tablete sau semnal la telefonul mobil.
Dar școala la distanță nu a produs învățare la mine în clasă. Din punct de vedere legal, am bifat tot ce scria în fișa postului: am creat o clasă în Google Classroom unde postam materialele pe care le trimiteam pe Whatsapp și Facebook, trimiteam feedback copiilor, sunam o dată la două săptămâni la fiecare copil acasă pentru a-i întreba pe elevi cum sunt și pe părinți dacă au nevoie de ceva.
Uneori sunam câte două-trei zile până răspundea o mamă, un tată sau un bunic și chițăiam singură prin casă de fiecare dată când auzeam vocea cuiva și nu a mesageriei vocale.
Am visat la o școală de vară, unde să recuperăm ceea ce am pierdut, dar nici asta nu a fost posibil”
Citeste intreg materialul pe Scoala9.ro
.jpg)
Dacă îți place să fii bine informat, te așteptăm în cea mai mare și activă comunitate online din Săcele pe pagina Saceleanul.ro și pe grupul Orașul Săcele.
