„Într-o comunitate dezavantajată nu mai e suficient să fii cadru didactic, rolul tău este multiplu. Nu este ușor să produci o schimbare în mintea unor oameni care au avut o istorie foarte grea – romii au fost sclavi 500 de ani. Încă ne mai bântuie sărăcia și lipsa de educație.”
Articol original Cu încredere, prinzi aripi – Anca Mezei, educatoare, Şcoala Gimnazială nr. 5, Săcele, jud. Braşov – Educatoarea MERITO 2022 (proiectulmerito.ro)
Când un copil se simte în siguranță, îi cresc aripi. Când un copil rom se simte văzut, protejat, acceptat, înțelege că poate să-și îndrepte spatele, să ridice ochii din pământ și să zboare.
Familia Mezei era singura de etnie romă din satul Purcăreni, județul Brașov. O familie cu cinci copii, care n-a fost niciodată arătată cu degetul. Dar doar pentru că era romă, Anca, fiica mijlocie, s-a simțit nedorită la școală. Învățătoarea o agresa și o discrimina, mai târziu unii profesorii o marginalizau, iar colegii o șicanau din cauza hainelor sărăcăcioase, a pantofilor rupți sau a etniei. Ea nu-și dorea decât să devină învățătoare, ca să fie exact opusul doamnei pe care a avut-o în primară. Iar când plângea în hohote că nu se mai duce la școală, că nu mai suportă să fie batjocorită, tată ei, muzician, o încuraja. „Du-te, învață și o să ajungi chiar mai departe decât unii dintre ei!”
Și așa a făcut. Cu câteva haine noi cumpărate din bani împrumutați de părinții ei, uneori cu amețeli pentru că își păstra acei câțiva lei de pachețel pentru culegeri, îndura insultele, nedreptatea și violențele fără să aibă vreun gând că ar putea să riposteze. Până într-o zi.
Era în clasa a X-a și un coleg i-a luat caietul de limba română în care ea scria cu mare grijă, caligrafic. I l-a mototolit în mâini, iar Anca a răbufnit atunci cât pentru toți anii de suferință.
„Am zis că nu mai vin la școală, dar măcar fac război înainte. Nu plângeam – urlam. Pentru că n-am mai putut să suport.”
A dat buzna plângând în cancelarie – fără măcar să bată la ușă, ceea ce nu-i era în fire – și s-a întors în clasă cu diriginta. Aceasta i-a mustrat pe colegi că un astfel de comportament este incorect și a dat-o pe Anca exemplu. Că își face temele, că nu lipsește de la ore, că e chiar mai sârguincioasă decât unii dintre colegii ei.
„Mi s-a părut că cineva mă protejează, are încredere în mine și nu mă judecă pentru că m-am născut romă. Când am văzut că o doamnă inteligentă, care-i profesor, mă apreciază, ce mai contează dacă copiii ăștia nu înțeleg?”
Acela a fost momentul în care și-a acceptat etnia ca pe ceva ce nu poți să alegi, cu care te naști, dar care nu te definește întru totul. Nu ești doar rom. Mai contează și ce alegi tu să fii, dincolo de culoarea pielii și de naționalitate. Iar ea acasă a învățat să fie un om bun, iubitor și perseverent.
Acela a fost momentul în care și-a luat zborul. A prins curaj să răspundă la ore, s-a concentrat și mai intens la învățat și, în a XI-a și a XII-a, a ajuns a treia pe clasă. Apoi a luat Bacalaureatul, deși unii profesori nu-i dădeau șanse. Dar n-a avut nevoie decât ca diriginta și profesoara de limba română să creadă în ea.
După liceu, s-a înscris ca voluntară în Asociația Partida Romilor și așa a ajuns în casele din Gârcini, un cartier din localitatea brașoveană Săcele unde se află cea mai mare comunitate romă din țară.
„Am văzut cât sunt de amărâți și atunci am zis că vreau să cresc mare, să mă întorc înapoi în comunitate, să-i ajut pe copii.”
În 2006 s-a înscris pentru cursuri la distanță la Facultatea de Pedagogie pentru Învățământ Primar, de la Universitatea de Drept din București – unde a studiat și limba romani, pentru că în casa ei se vorbea prea puțin. Peste un an a început și Facultatea de Sociologie la Universitatea Transilvania din Brașov, unde ajungea numai seara, după ce termina programul la grădinița din Tărlungeni și după cele două ore pe care le lucra la Fundația pentru Asistență Socială și Tineret (FAST). Cam în acea perioadă, și-a dat seama că i se potrivește mai mult rolul de educatoare, pentru că îi place mult să se joace și empatizează cu cei mici. Așa că a studiat un an la distanță la Babeș Bolyai pentru a primi calificarea, iar în 2018 a terminat și un masterat de asistență socială și dezvoltare comunitară.
„Într-o comunitate dezavantajată nu mai e suficient să fii cadru didactic, rolul tău este multiplu. Nu este ușor să produci o schimbare în mintea unor oameni care au avut o istorie foarte grea – romii au fost sclavi 500 de ani. Încă ne mai bântuie sărăcia și lipsa de educație.”
În 2008, avea 24 de ani. Era studentă la două facultăți, angajată la ONG-ul FAST și educatoare necalificată în Zizin. Cu sprijinul financiar al fundației, a amenajat o grădiniță în podul bisericii penticostale și acolo a înființat prima grupă pentru piticii din sat. A montat un televizor și bunica ei le-a împletit copiilor botoșei. Ea le aducea în fiecare zi pâine, salam și ceva dulce, le făcea planșe și îi pregătea pentru școală și pentru viață. Când a avut prima inspecție, habar n-avea ce înseamnă condică sau cerc pedagogic, dar cei mici știau deja tot alfabetul, ba chiar și să socotească.
În cei patru ani în care a fost director executiv la FAST, fundația a ridicat 23 de case pentru familii defavorizate din Tărlungeni, plus una pentru desfășurarea activităților cu copiii din comunitate. De care tot ea se ocupa. Îi ajuta să se spele, îi îndruma la lecții și se juca cu ei.
Mai târziu, în 2012, când a primit catedră de educatoare la școala din Gârcini – unde își promisese că o să se întoarcă –, toată lumea o cunoștea. Mai erau părinți care încă nu înțeleseseră că Anca pune mare preț pe educație, așa că uneori țineau copiii acasă. Dar educatoarea i-a învățat pe cei mici să ceară să fie duși la grădiniță – chiar și jucând puțin teatru. Minionă, slăbuță, cu pomeții proeminenți și părul până la mijloc, le-a arătat cum să se așeze în genunchi, cum să-și strângă mânuțele pumni ca să pară că plâng și-și șterg lacrimile. Iar cei mici au făcut întocmai.
În timp, părinții au câștigat și mai multă încredere în ea, pentru că le-a arătat că îi pasă de comunitate. Că îi iubește pe copii, că vrea să îi facă să se simtă bine la grădiniță și că vrea să le crească aripi. Are mai mereu biscuiți la îndemână și deseori își împarte franzela cu copiii, pentru că știe că amețelile fac cifrele să danseze pe caietul de matematică. Îi laudă pentru orice pas făcut, cât de mic, pentru că știe cum e să nu fii văzut. Discută cu fiecare, pe holul grădiniței, când vede câte o fețișoară întristată și chiar le propune, în secret, să le fie mamă pentru o zi când problemele de acasă sunt prea grele pentru umerii lor. Iar când se termină caietele, se rup creioanele și se tocesc hainele, apelează la donațiile primite în timp și pe care le păstrează într-un depozit.
„În comunitățile defavorizate vorbim și de metode creative, dar cel mai important e să se simtă copilul în siguranță la școală, să vadă că doamna lui îl privește cu drag.”
Organizează măcar o dată pe lună un proiect în care implică elevii sau chiar și părinții din școală. Primul astfel de program mai mare a fost când 100 de părinți și-au continuat școala și au terminat ciclul primar sau gimnazial. Iar printr-o colaborare cu un ONG, 100 de copii au văzut pentru prima dată marea. Altă dată, a mărșăluit prin comunitate cu elevi din toată școala, cu pancarte pe care au scris „Uniți pentru Planetă”, cântând un imn care-i îndemna pe localnici să protejeze mediul și să nu mai arunce gunoaiele la întâmplare.
Într-un proiect susținut de Crucea Roșie, a moderat întâlniri în care părinții din comunitate trebuiau să învețe unii de la alții (de exemplu, cum să motivezi copilul să meargă la școală), apoi să dea informația mai departe. Sau, de curând, a fost cu câțiva elevi într-o tabără în care au învățat despre schimbările climatice. Iar activitățile pe care le desfășoară în permanență sunt cursurile de limba romani și dansurile tradiționale etniei ei.
„Mi-am dorit ca această comunitate să-și recâștige identitatea, pentru că eu știu cât de mult ai de câștigat dacă nu ți-e rușine cu ceea ce ești. Trebuie doar să construiești la tine ca să fii calitativ ca om.”
A primit oferte de joburi de la București sau chiar din Italia, dar ea se simte acasă în Săcele, la 10 kilometri de casa ei adevărată, din Purcăreni, unde locuiește cu părinții.
„Ei au mare nevoie mine, eu mă simt utilă și îi iubesc. Mie îmi pasă de copilul ăla care stă în țigănie, singur acasă. Mă întreb ce-o să facă cu viața lui, dacă părinții sunt săraci și el nu vine la școală. De-aia îmi doresc să le schimb destinele cât pot, când copiii sunt în mâna mea. Dintr-un copil căruia nu-i dai nicio șansă la început, eu vreau să ajungă să aibă încredere în el.”
Text de Oana Racheleanu, sursa Cu încredere, prinzi aripi – Anca Mezei, educatoare, Şcoala Gimnazială nr. 5, Săcele, jud. Braşov – Educatoarea MERITO 2022 (proiectulmerito.ro)
Editor: Lavinia Gliga
Foto: Doria Drăgușin
Dacă îți place să fii bine informat, te așteptăm în cea mai mare și activă comunitate online din Săcele pe pagina Saceleanul.ro și pe grupul Orașul Săcele.
